Pe lângă pagina de start al blogului, am mai adăugat una nouă, Post-Roll, în care voi include link-uri către diferite articole ce m-ai plăcut în mod special.
Mă sună un domn, cunoscut al familiei şi pe un ton respectuos mă roagă să îi dau un numărul de telefon a lui X. Cum nu îl ştiam, am zic că îl caut şi să aştepte. Pesemne că a crezut că am pus receptorul deoparte (în timp ce eu jonglam cu cartea în mâini şi receptorul pe umăr) căci a început să vorbească cu soţia sa într-o modalitate contrar celei cu care o făcea cu mine. Se auzea “În p*la mea, dacă mi-a fost p*zdit carnetul, nu mai îmblam cu cerutul, că aveam eu acolo tot ce îmi trebuia. Nuu, n**ui îmi treb ajutorul tău, lasă că singur mă descurc…” Amărâtă de cele auzite, zic că nu am găsit numărul care îl caută (aşa şi era), după care, el frumos şi banal mă întreba grijului “Cum îţi merg lucrurile? Înveţi? Lucrezi? Nu îţi e greu?…”
Mda, cum să nu dispreţuiesc evit astfel de persoane? Apar în societate cu feţe duble, triple şi nici nu ştii ce reprezintă cu adevărat până nu îi identifici în intimitatea lor… Păcat că sunt(em) mulţi aşa. Această dualitate pe alocuri se justifică şi poate numită o componentă principială a adaptabilităţii. Dar totuşi depinde de fiecare să delimităm scena de noi şi să ştim când şi cum suntem. Aşa-i? 
img: http://unapromotion.se
Dar aşa mă simt! Îmi vine să iau lumea în braţe şi să dansez cu fiecare! Sunt plină de creativitate şi chiar ziua de mâine cu studenţi lenoşi nu mă sperie .
Viaţa e bună!!!!
Într-atât că nu am cuvinte să descriu fericirea-mi
Damn, iubesc mai tare ca niciodată şi abia aştept să se întoarcă !
vreau să te ţin în braţe
să mă lipesc de tine
să mă sufoc
în pieptul tău
nici să nu îmi pese !
şi să îţi întru în esenţă
prin cuvânt, sărut
prin piele…
Gânduri haotice, zâmbet răzleţ, şi o rochie udă de o ploaie de vară – perfecţiunea!
cât de mult aş fi dorit un telepat dictofon. căci eu, acum ar trebui să
fi încălzit degetele de ceasca fierbinte de ceai, dar uite, mi le-am
dezlipit.
câte gânduri pierdute în degetele mult prea încete…
câte momente aş vrea să le destăinui. creionul nu reuşeşte
eu uit… dar nu sunt fericită din asta
căci în jur văd doar oameni care … nu mai doresc să rămână oameni, învaţă să ucidă cu mintea, ochii şi cuvinte, se vor tare
…. ceaşca e încă fierbinte….
priveşte în jur. câte zâmbete vezi? câte din ele sunt adevărate?
ceea ce vezi sunt oamenii încuiaţi. Oameni ce au pe faţă liniile tristeţei, dezamăgirilor, tainelor nemărturisite şi a răutăţii. Aceasta se cheamă bătrâneţe.
Copilul are pielea fină şi moale. El nu ştie de lume, nu are cu ce lupta. Poartă doar o dragoste imensă pentru lume. O împărtăşeşte începând cu mama şi apoi raza de afecţiune devine mai mare. priveste lumea cu entuziasm şi vine în braţele fiecăruia! Până devine adolescent.
Acesta devine “adolescent” când începe să dezlege nodul gordian pe nume Societate. Îi pare fascinantă, plină de distracţii şi visuri. Dar o uşă i se închide în faţă, apoi alta şi ele continue să se zdrobească până la sfârşitul vieţii. dezamăgirile încep… şi primele riduri nu le vedeţi la 30 de ani, ci de la 16….
şi el continuă să dezlege nodul ani şi ani în speranţa obţinerii unui vis dar tot ce vede e un boţ de maţe . ele se întind tot mai departe, se încolăceşte între picioarele oamenilor şi emană un iz pentru care oamenii nu au nume…
copilul nu îmbătrâneşte, el se întristează. reflecţiile despre oameni şi tâmpeniile lor îi încreţeşte pielea dintre ochii. mirarea şi fruntea i se striază.
privirea din albastru intens devine sur spălăcit. acea sclipire/bucurie de viaţă dispare şi ochii îi devin seci, aproape galbeni şi dubioşi. orice încercare de a dărui un zâmbet va fi întâmpinat de celălalt cu o expresie de căutare a subsensului: ce vrea?
gura plină a copilului devine două linii tot crescând. a observat că sentimentele lui nu au valoare, că cuvintele i-au fost folosite împotriva lui însuşi, şi , tot ce învaţă e să nu mai spună nimic. gura e strânsă cu grija până se zdrobesc…
si tot aşa….
iar tot ce vezi în străzi sunt copii ce nu au trăit, ci cei care au fost scurşi de bucurii. trec pe stradă grăbiţi să ajungă la adăpost. Căci ştiu că nimeni nu îi va asculta până la capăt, dar ei tot încearcă şi încearcă şi ridurile le cresc adăpate de singurătate….
